Ai crede, la prima vedere că ajută să fi avut o experiență comună cu omul din fața ta. Dar să vedem… Voi ce credeți? Dacă am avut o experiență traumatică (deces sau pierderea serviciului, de exemplu) și ne luptăm cu urmările ei, unde credeți că putem găsi atât empatie cât și înțelegere? Împărtășind expriența noastră cu cei care au trecut prin ea sau cu cei care nu au trecut niciodată încă prin așa ceva?
Răspunsul corect pare să fie acela că deși e adevărat că vom găsi înțelegere în ambele cazuri, empatia va veni, mai degrabă de la cei care nu au trecut prin experiențe similare. De ce? Pentru că noi, oamenii, suntem tentați să evaluăm și să tragem concluzii. Așa că, dacă am trecut printr-o experiență similară, voi evalua modul meu de cooperare cu evenimentul traumatic și voi îl voi compara cu cel al celui din fața mea. Dacă ajung la concluzia că se descurcă mai bine, atunci nu am de ce să îi ofer compasiunea mea, ci mai degrabă invidia sau admirația (după posibilități). Dacă se descurcă mai prost, atunci nu va primi compasiune (care presupune egalitate) ci milă.
De vreme ce nu e vorba de rele intenții ci doar de modul în care ne fucționează mintea, eu zic că e interesant să vedem care sunt principiile pe care le aplicăm. În primul rând, o dată ce am trecut prin evenimentul traumatic și i-am făcut față, se întâmplă două lucruri. Primul este acela că bucuria de a-i fi făcut față tinde să “șteargă” din memorie chinul emoțional care a însoțit procesul. Adică îmi aduc aminte că “a fost greu” dar nu mai pot retrăi cu acuratețe emoțiile la intensitatea lor de atunci. Al doilea este că, orice victorie în fața vieții capitalizează stimă de sine. Iar asta vine, implicit, cu un pic de aroganță existențială care, aplicată la altă persoană, se traduce în constatarea că “dacă eu am putut, atunci poți și tu”. Odată aplicate cele două principii, ajungem rapid la concluzia (care deja pare logică) că nu este așa de greu cum pare și că se poate. Urmarea este că vom tinde să îi evaluăm negativ pe cei care trec prin experiențe similare dar se descurcă mai puțin bine decât considerăm că am făcut-o noi.
Din cele de mai sus rezultă două lucruri. Dacă vreau empatie, atunci am mai mari șanse să o găsesc împărtășind experiența mea fie cu cei care se află în aceeași situație prin care trec și eu fie cu cei care nu au experimentat-o încă. Pentru că cei ajunși deja de partea cealaltă a încercării pot fi, mai degrabă, furnizori de soluții nu de umere comode. Exceptând cazul în care cel ce a trecut deja prin furcile caudine ale unui anume tip de experiență este dispus, pe durata discuției, să uite experiența lui și să fie deschis pentru cea a omului din fața lui.
De vreți să aflați mai multe, găsiți aici detalii despre studiile care au scos la iveală cele de mai sus.
(imagine: http://rayhiltz.com/what-the-world-needs-now-is-empathy/)
Leave a Reply