De ce e mai verde iarba de la vecin?

iarba verde

Eu cred că dacă ar sta cineva să calculeze, ne-am îngrozi cât de mult timp ne petrecem nemulțumiți de ce avem și plini de admirație sau de invidie (după posibilități) față de ce au alții. E uimitor cum o gradină îngrijită poate ajunge raiul pe pământ, perfecțiunea întruchipată doar pentru că e a vecinului. Nu mai am nevoie decât să compar iarba  de la mine din curte cu raiul de lângă. Iarba de la mine se face pe loc ofilită și bună de nimic.  Și gata depresia. Stima de sine se face mică și se ascunde undeva printr-un cotlon în așteptare de vremuri mai bune și grădini vecine mai neîngrijite.

Capacitatea exclusiv umană de a ajunge la concluzia că orice e peste gardul propriu e mult mai atractiv se bazează pe două mecanisme. Primul este comparația, iar al doilea este lipsa de informație.

Mintea umană funcționează prin comparație. Am nevoie de cei doi poli pentru înțelege unde mă plasez eu. Am nevoie să fiu trist și apoi vesel pentru a putea decide cum mă simt azi.  Până aici toate bune. Problema începe la momentul la care îmi aleg termenii de comparație.  Pentru că, o fi comparația bună, dar are nevoie să compare lucruri care au legătură între ele.  Nu am cum să aflu dacă sunt vesel sau trist dacă compar ziua de azi cu una în care îmi era frică. Să ne întoarcem la exemplul cu gradina. Dacă vecinul are angajați șapte grădinari și este absolvent de agronomie e doar firesc să aibă o grădină impecabilă.  Dar dacă eu, stomatolog și fără grădinar, vreau ca grădina mea s-arate ca a lui, firescul comparației se duce naibii. Morala este că, de câte ori intru în comparație, e important să am criterii corecte și realiste.

Să luăm acum lipsa de informație și să vedem cum întregește capcana comparației. Suntem echipați să lucrăm cu informații incomplete. Abilitatea se numește „a presupune”.  Ce nu știu, presupun. Așa că dacă nu știu că vecinul are șapte grădinari, o să presupun că face singur toată treaba și, implicit că eu sunt incapabil.  Dacă nu știu nici că e agronom pot presupune că o gradină perfectă e la mintea oricărui om, adică inclusiv la mintea omului stomatolog.  Dacă nu știu nici cât de mulțumit e de grădină vecinul în chestiune, voi presupune că e tare mândru de realizare.  Și dacă mă conving de toate presupunerile nu voi putea afla, de pildă, că vecinul e nemulțumit profund.  Gradina îi ocupă mult din timp. Și nici n-o vrea că e sătul de la serviciu. La insistențele nevestei se ocupă el de toate cele.  Cu banii de grădinari, ar vrea să plece în Bahamas. Așa că, ori de câte ori se uită peste gard la iarba ta, el vede raiul în care poți trăi fără o pacoste pe cap.

Morala? Iarba e mai verde la vecin pentru că o viață perfectă e doar o viață pe care nu o cunoști îndeaproape. De asta viață noastră imperfectă . Pentru că le noi suntem, cu siguranță, cei ce o cunoaștem în amănunt.

(Imagine: http://www.liftsalessolutions.com/)

Schimbarea – drumul dintre frică și oportunitate

change_for_a_dollar

Cineva (Charles F. Kettering) spunea că oamenii sunt deschiși către lucrurile noi dacă acestea arată exact ca cele vechi.  Conceptul de schimbare e folosit  zilnic. Și nu mă refer doar la schimbatul șosetelor.  Și totuși, în mod inexplicabil, deși ne cam schimbăm tot timpul, când vine vorba de schimbare pendulăm  inevitabil între frică și dorința de a obține mai mult de la viață. Asta este problema majoră cu schimbarea: statisitic vorbind, conține 50% pierdere și 50% câstig.

De unde vine frica? Ea adresează potențialul de pierdere al schimbării. Orice schimbare vine la pachet cu lipsă de informație. Iar creierul nostru este „proiectat” să știe. Ce nu știe, intepretează automat ca fiind posibil periculos. Așa, just to be on the safe side. La schimbare ne sperie nu schimbarea în sine ci incertitudinea. Faptul că nu putem ști cu siguranță dacă o să fie bine sau rău. Culmea este că nici măcar atunci când ni se pare că știm, nu putem avea garanția că o să fie bine sau rău.  Ce vreau să spun este că o gleznă scrântită e, în principiu, un lucru rău. Dar dacă asta face posibil ca eu să îmi găsesc perechea în persoana doctorului care o tratează, poate că nu mai e atât de rău, ba chiar se poate afirma că merită. Deci, vestea bună e că, de vreme ce oricum trăim expuși la întoarceri de situație, suntem cu siguranță echipați să facem față și dacă noi suntem cei care determină schimbarea.

De ce ne atrage oportunitatea? Ea adresează potențialul de câstig. Schimbarea vine, inevitabil, cu lipsă de confort. Iar lipsa de confort trage de limitele adaptabilității mele, adică le dezvoltă. Din fericire, pe lângă circuitele asociate cu prudența, avem un creier care este proiectat și pentru dezvoltare. Eu cred că undeva, pe scoarța fiecărui individ, există conștiința potențialului maxim individual. Și ori de câte ori rămân în urmă, ceva intern va genera schimbare în așa fel încât să pot să fac încă un pas în dezvoltarea propriei persoane. Așa devine posibil  să trecem peste stresul generat de incertitudine și să acomodăm schimbarea. Să mulțumim deci lăcomiei, nevoii de mai mult care ne ne duce către oportunitate. Indiferent dacă înseamnă bani, glorie sau cunoaștere.

Altcineva (Lisa Lutz) spunea că abilitatea noastră de a ne adapta este spectaculoasă, dar că nu putem spune același lucru despre capacitatea noastră de schimbare. Doar că până la urmă, adaptatea și schimbarea au doar un singur lucru diferit. Cine inițiază procesul. Adaptarea este până la urmă o schimbare pe care nu ți-o faci cu mâna ta. Ne adaptăm la cele mai spectaculoase împrejurări  pentru că odată ce se generează nevoia de schimbare, adaptarea  e singurul răspuns posibil.  Și dacă sunteți de acord cu mine, asta implică nu numai că ne schimbăm în fiecare zi dar, mai ales, că suntem foarte pricepuți la asta.  Ce mare lucru dac[, de vreme ce procesul e arhicunoscut, nu faci faci decât să mai adaugi inițiativa proprie.

(foto: theinspirationroom.com)

Există oare un manual de utilizare al vieții?

user-guide

Pentru ca viața să fie a ta, ai nevoie să o iei în posesie și să îți asumi responsabilitatea pentru ea.  Dacă fiecare viață e unică, logica îmi spune că și manualul de utilizare aferent e tot unic. Pentru că rețeta fericirii nu există. Suntem unici și deci diferiți. Nu știu care sunt regulile de utilizare ale vieții voastre, dar mi-aș dori să le cunosc.

Ce pot face este să vă împărtășesc regulile principale de utilizare ale vieții mele.

  1. Fă ceea ce îți place cât mai des. Dacă ceva nu-ți place – schimbă ceva în ceea ce faci. Dacă nu-și place job-ul – caută-ți altul.
  2. Încetează să aștepți momentul potrivit sau persoanele potrivite pentru a fi fericit și aplică punctul 1.
  3. Nu încerca să controlezi tot ceea ce se întâmplă. Ești echipat pentru schimbare. Dacă nu crezi, uită-te la  o poză de când erai mic.
  4. Toate emoțiile sunt bune. Oricum ai face nu poți fi doar îndrăgosit și bucuros.  Restul emoțiilor au și ele rostul lor. Dacă o emoție neplăcută persistă atunci nu ai adresat punctul 1 corespunzător.
  5. Încearcă să te rătăcești, la propriu,  măcar o dată pe lună. Vei avea dovada, atât la propriu cât și la figurat,  că poți regăsi drumul.
  6. Măcar o dată pe an întreabă un cunoscut care e visul lui și încearcă să îl ajuți să-l îndeplinească și să te bucuri pentru el.  Așa vei căpăta încredere că și tu își poți duce visele tale la bun sfârșit.
  7. Gândește-te la  ce-ți dorești, nu la ce temeri ai. Ne demonstrâm axiomele pe care le pregătim de acasă. Așa că mai bine îți demonstrezi că îți poți îndeplini dorințele și nu temerile.
  8. Să fi singur e ok. Așa faci cunoștința cu tine.
  9. Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei. În plus 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată, deci nu poate fi complicat să te descurci cu restul de 2%.
  10. Timp nu există , se face.  Ai timp destul, dar dacă nu-ți ajunge înseamnă că nu-l investești unde ai dori.  Dacă chiar ai timp prea puțin, nu te mai uita la televizor.

Ce ziceți? Eu le aștept cu interes pe ale voastre.

(imagine: http://www.ccjk.com/)

Succesul – definiție, rețetă sau concluzie?

recipeforsuccess

Eu nu cred că succesul se poate defini. Adică, sigur că avem o definiție în dicționar, dar în viața de toate zilele, nu ne ajută cu nimic. Pentru că nu există o definiție universală a succesului.  Eu cred că succesul nu e o definiție ci o concluzie. Una pozitivă sau negativă, dar o concluzie la care ajunge fiecare individ.  Și mai cred că, dincolo de orice metodă, fiecare avem ingredientele proprii, adică o rețetă,  pentru o viață de succes.

Sa începem cu definiția de dicționar. În mare, succesul ca definiție se leagă de izbândă, de reușită.  Dar, dincolo de reperele sociale generale, poate oare să decidă cineva dacă ai reușit sau nu? Este premiul sau recunoașterea socială singura dovadă a succesului?  Societatea și cultura sunt și ele supuse zeului răzgândirii. E suficient să ne gândim la toți oamenii mari care au primit succes post-mortem. Deci, poate oare să fie recunoașterea socială dovada succesului?

Succesul ca rețetă  are legătură cu ceea ce îți setezi ca ingrediente. Unii dintre noi cred că ingredientul principal e… mărimea.  Mărimea contului bancar, mărimea mașinii sau a casei. Alții cred că gustul succesului e dat pur și simplu de fericirea simplă a vieții de fiecare zi.  Pentru o altă categorie, ingredientul specific devine dovada succesului, fie că se numește recunoaștere socială sau examenul de licență luat cu 10 de progenitură. Nu în ultimul rând, există și rețeta mai amară la gust, aceea a succesului având ca ingredient principal norocul (pentru invidioși) sau ghinionul (pentru resemnați).  Sigur că ingrediente sunt multe, eu am vrut doar să explic principiul.

Eu cred că succesul este o concluzie, bazată pe rețetă. Și încă una personală. Pentru că eu, și numai eu, sunt cel îndreptățit să trag concluzia dacă am avut succes sau nu.  Pentru că, deși definiția o face DEX-ul,  rețeta e foarte personală.  Ingredientele sunt ale mele.  E treaba mea, dacă rețeta de succes pe care vreau să o consum în viață include case și mașini, copii cu facultate, prieteni mulți sau doar un câine ori premiul  Nobel.  Dacă rețeta e în majoritate în controlul meu (adică nu depinde de recunoașterea socială în totalitate) atunci, prin consecvență, probabil că raspunsul la întrebarea „am succes?” va fi și pozitivă și ușor de dat. Și chiar dacă răspunsul ar fi „nu” la un moment al vieții mele, dacă de mine depinde, atunci îmi pot schimba rețeta. Și, probabil, după un timp chiar și concluzia.

(imagine: http://wealthandmoney.net/)

Asumarea imperfecțiunii – primul pas către schimbare

imperfect

Eu cred că singurul lucru pe care îl putem schimba e propria persoană. Puțini dintre noi știm însă că atât e suficient pentru a schimba orice.  Schimbarea are nevoie de patru pași: asumarea imperfecțiunii, acordarea încrederii, inițierea perseverenței și creditarea cu răbdare.

Asumarea imperfecțiunii. Dacă viața ta nu-ți convine ceva primul pas este să înțelegi că tu ești cel care are nevoie să schimbe ceva! Ce-i drept să recunoști că ai o problemă implică un pic de… umilință. Prespune să admiți că viața ta nu e perfectă și că asta se întâmplă pentru că tu ești imperfect. Problema e că atăt timp cât la cârma vieții tale este varianta ta perfectă, aceasta o să blocheze orice percepție despre impefecțiunile tale. Și, implicit orice deschidere în favoarea schimbării.

Acordarea încrederii. Înlocuiește teama de eșec cu speranța că vei reuși. Dă-ți voie să o dai în bară. Așa îți vei permite să încerci. Să încerci și să nu iasă ce sperai nu e un eșec. A nu face nimic pentru ce îți dorești este un eșec pentru că presupune evitarea potențialei reușite. Oricum de vreme ce ai o problemă ai și o soluție. Doar că unele probleme cer mai multă dedicare în căutarea soluției. Oricum, în cazul în care cunoști vreun om perfect asta este doar pentru că nu l-ai văzut greșind niciodată.

Inițierea perseverenței. Găsește cel mai mic lucru pe care ești dispus să îl faci pentru schimbarea pe care ți-o dorești. Vorba filozofului: Cel mai tare greșește cel care decide să nu mai facă nimic pentru că nu ar fi putut face decât puțin. Orice gest cât de mic care te duce în direcția schimbării are beneficii mai mari decât gestul cu pricina. Probabil că n-o să fie cât ar fi necesar și nici perfect dar va fi un pas înainte.

Creditarea cu răbdare. Dă-ți timp să acomodezi schimbarea. De regulâ vrem să schimbăm lucuri pe care le facem sau le trâim de o vreme. Asta presupune învățarea unui anumit fel de a trăi, gândi, acționa. Orice învăt are și dezvăț. Dar cere timp. Din fericire, e dovedit, că ne trebuie mai puțin timp să învățăm un nou obicei decât am investit în exersarea celui vechi. Deci, dacă pe parcursul schimbării mai am reveniri la vechile obiceiuri asta nu înseamnă că sunt condamnat la neschimbare. Înseamnă doar că mai am nevoie de timp pentru lepădarea vechiului nărav.

PS. Am făcut deliberat două greșeli în articolul ăsta. Le-ai văzut? De regulă îl corectez a doua zi după ce l-am scris dar acum, tot deliberat, nu o să fac asta. Probabil că mai sunt greșeli. Dar asta e previzibil pentru că nu sunt perfectă. Tu ce crezi despre tine? Și care ar putea fi gestul tău de asumare al imperfecțiunii?

(imagine: http://www.redbubble.com)

Sfârșitul lumii nu vine niciodată… Oare de ce?

phoenix

Știu că sfârșitul lumii a fost prevăzut de câteva ori până acum. S-au întemeiat secte, s-au scris cărți și s-au făcut filme despre asta. Dar sfârșitul s-a încâpâțânat să nu vină… La ultima ocazie, am citit despre un chinez care și-a investit toată averea într-un buncăr. Și, prin relativitatea lucrurilor, el, cel care ar fi trebuit să fie ultimul supraviețiutor a fost să fie doar primul dezamăgit.

Dincolo de sfârșitul lumii întregi, eu aș vrea să povestesc azi despre sfârșiturile mai mici sau mai mari dintr-o viață de om. Adică despre schimbare. Pentru că de fapt, cu excepția celui din urmă, sfârșitul este doar o schimbare. Și nici chiar despre ultimul nu există dovezi că nu ar fi ci doar dogme, speranțe și presupuneri.

Dar să vedem cum fucționează. De câte ori se produce o schimbare, ceva din ce știam devine diferit. Un început adică. Tindem să vedem sfârșitul atunci când schimbarea ne ia prin surprindere și nu ne-o dorim. Așa se face că, dacă eu închei o relație voi vedea, dincolo de sfârșitul relației, un nou început pentru mine. Dacă celălalt încheie relația, voi tinde să văd doar sfârșitul visurilor mele. La fel, dacă eu decid să schimb un loc de muncă voi vedea un nou început profesional. Dacă sunt dat afară voi tinde, măcar pentru o vreme să văd sfârșitul carierei mele.

Eu însă am dovada că noi, oamenii, suntem un fel combinație între bucuria oricărui început, tristețea oricărui sfârșit și mitul păsării Phoenix. Pentru că dincolo de greutatea inerentă a oricărui sfârșit renaștem din cenușă în cele mai suprinzătoare și dificile situații. Văd asta, în fiecare zi, în cabinet.

În orice moment al existenței noastre, noi suntem supraviețuitorii tuturor problemelor și înfăptuitorii tuturor lucrurilor de până atunci. Asta e cea mai bună dovadă că (aproape) pentru orice sfârșit, există un început. Și știți ceva? Până acum eu am avut întotdeauna dreptate când m-am uitat în ochii cuiva și i-am spus: “Știu că e greu, dar sfârșitul lumii nu vine niciodată.”
(imagine: http://anonim0us.wordpress.com/)

De ce e atât de complicat să luăm decizii?

indecisión si no o q

Omul obișnuit ia în medie cam 70 de decizii pe zi. Ciocolată sau căpșuni? Vin sau apă plată? Să-mi țin gura sau să vorbesc? Să îmi dau demisia sau nu? Și dacă pentru unele decizia se naște într-o fracțiune de secundă, pentru altele putem agoniza luni întregi aducând argumente pro și contra. Motivul? Eu cred că problema cu deciziile are legătură cu două tandemuri.

Mai întâi, are legătură cu perechea decizie-libertate.
Să mă explic… Nu poți lua o decizie fără a-ți reduce implicit gradul de libertate. Pentru că orice posibilitate alegi înseamnă că reduci la zero celelalte posiblități. Dacă ai ales să faci lucrurile într-un fel, asta înseamnă implicit că toate celelalte feluri în care puteai acționa nu mai există pentru tine. Paradoxal, non-acțiunea înseamnă libertate nelimitată. Atăt timp cât nu faci nimic, toate drumurile sunt deschise. Poate că acesta este motivul pentru care uneori alegem doar să visăm. Visul nu cere promisiuni, decizia are nevoie de ele.

Mai apoi, deciziile ne pun în legătură cu tandemul alternativă-consecință . Până la urmă problema nu este să decid dacă mănânc înghețată sau nu, ci să aleg între frustrare și creștere în greutate.

Și uite așa datorită celor două tandemuri ajungem la cele două mari sughițuri decizionale: indecizia și ambivalența. Indecizia are legătură cu tandemul decizie-libertate pentru că „choosing is loosing”. Ambivalența are legătură cu emoțiile ce se iscă din explorarea alternativelor. Pentu că „choosing is feeling”. De cele mai multe ori alegerea înseamnă și alternative de genul plăcere sau rușine ori furie sau umilință.

Viața este, pănă la urmă, o călătorie într-un singur sens (de la trecut la viitor) în care alegerile noastre fac diferența. O decizie odată luată nu poate fi schimbată. Ne putem răzgândi, putem schimba prezentul sau chiar putem spera că putem îmbunătăți viitorul dar nu putem schimba trecutul. Putem învăța din el, dar ne clădim istoria personală pe ceea ce am făcut sau nu am făcut.

Devine necesar să acceptăm că procesul de decizie are limitările lui și că, în această privință nu există alegere. Prima limită este că o decizie nu vine niciodată singură ci împreună cu consecințele aferente. A doua limitare este că nu avem decât o viață și că alegerile noastre definesc, în mare măsură, cum ne-o petrecem. Iar a treia este că, orice am alege, nu avem nicio garanție că o să primim ce am presupus că o să primim. Pentru că alegerile nu vin doar însoțite de consecințe ci și de imprevizibilitate.

Vestea bună este că deciziile și procesul decizional există de când lumea și că suntem echipați să îi facem față. Chiar dacă opțiunile se multiplică pe zi ce trece iar asta implică mai multe sughițuri adică mai multă indecizie și mai multă ambivalență.

(Imagine: http://suefergo.blogspot.ro/)

Mic dicționar de comunicare adolescent – părinte

adolescenti

După cum știți despre mine, am avut și eu calitatea de părinte de adolescent. Acum , după ce a trecut ce a fost mai greu, am detașarea de a mă înhăma la încercarea de a obține un zâmbet. Am luat la întâmplare câțiva dintre termenii care mi-au dat mie de furcă.  Elementul comun este înțelegerea complet diferită a părintelui prin comparație cu ce înțelege adolescentul atunci când pronunța expresia respectivă. Așadar:

“La timp” – termen care se folosește cel mai adesea în propoziția “te rog să vii la timp”. Dacă în mintea părintelui are legătură cu ora stabilită de comun acord, adolescentul leagă termenul respectiv de prioritățile personale sau, ocazional de cele ale prietenilor.  În consecință,  întârzierile repetate nu vor avea legătură cu respectul filial ci cu procesarea diferită a expresiei. Termenul va fi folosit ocazional similar cu părintele dar doar atunci când bunăstarea adolescentului depinde de întâlnirea cu acesta (de pildă atunci când are nevoie de transport către o petrecere).

“Sarcasm” – termen care pentru părinte descrie folosirea ironiei în detrimentul altor metode care sunt descurajate de societate, cu speranța că mesajul va fi transmis mai eficient. Pentru adolescent termenul descrie încercarea parintelui de a-i submina personalitatea în devenire și popularitatea în rândul prietenilor. Din care cauză, înțelesul mesajului este ignorat cu înverșunare.

“Modă”- noțiune care, pentru părinte, implică simțul estetic adult și input provenit de prin mall-uri, reviste sau canale de modă. Pentru adolescent, termenul implică axioma conform căreia “frumusețea nu se află în ochii privitorului ci în ochii adolescentului”. Dacă axioma este satisfăcută, nimic altceva nu mai este de demonstrat.

“Mâncăm împreună la pranz” – expresie care pentru părinte presupune așezarea la masă a întregii familii și este văzută ca o oportunitate plăcută de a petrece timp cu cei dragi. Pentru adolescent presupune doar că mancarea este gata în același timp pentru toată lumea iar apoi fiecare decide unde și când manâncă. În varianta parentală, este văzută ca o intruziune în viața personală datorită întrebărilor de genul “cu cine te mai vezi?”, “unde mergeți?”

“Curat” – aplicată la camera pe care o ocupă, pentru adolescent, expresia înseamnă doar dezordine de diverse grade. Gradul cel mai scăzut se aplică doar atunci când ai prieteni în vizită (probabil de sex opus). Pretenția parentală de a trăi într-o casă curată chiar și atunci când nu ai vizitatori adolescenți este considerată ca fiind lipsită de sens și ignorată ca atare.

Mă opresc aici cu speranța că am obținut un zâmbet. Sper că cei astăzi părinți își amintesc că și pentru ei, în adolescență, sensul expresiilor de mai sus era puțin diferit. Lucru firesc pentru că adolescența are calitățile ei dar discernământul și resonsabilitatea la valori maxime nu sunt printre ele. Ceea ce nu e chiar atât de rău.  Pentru acestea,  avem o viață îndelungată, de adult, la dispoziție.

Imagine: http://hilburnshelby.blogspot.ro/

10 lucruri neadevărate despre frică

fear

Primim, încă de mici, informații contradictorii. Mai întăi suntem învățați că oamenii puternici nu se tem. Dacă femeile mai au scăpare (deh, sexul slab), pentru bărbați invățătura asta devine o emblemă ce se poartă la vedere.  Dar, lucrurile nu rămân așa.  Căci, mai apoi,  ni se mai spune și că prudența și prevederea sunt lucruri bune, pentru că, nu-i așa, ne țin la adăpost de numeroase surprize neplăcute.  Eu propun să ne amuzăm azi trecând în revistă zece afirmații destul de des întâlnite dar incorecte despre frică.

1. Mi-e frică deci nu pot. E adevărat că avem impresia că multe dintre gândurile care determină frica încep cu „nu pot să”. Totuși nu acela este primul pas. Frica nu funcționează în lipsa consecințelor. Nu îmi poate fi frică decât dacă, la capătul drumului, văd o consecință care nu mă avantajează.  Practic, când „nu pot”, de cele mai multe ori, îmi imaginez un scenariu care se termină fără „happy end”. Adică „nu pot” este de fapt un „nu vreau să îmi asum o consecință”. Adică dacă nu pot să-i spun mamei mele că nu-i răspund la telefon când sunt la serviciu, de fapt nu vreau să-mi asum scandalul sau faptul că se va supăra pe mine. Adică, mi-e frică că se va supăra.

2. Mi-e frică deci sunt prudent. E adevărat că dacă nu mănânci pește nu-ți pot rămâne oase în gât. Dar asta nu înseamnă că nu te poate călca mașina. Ideea este că ce estimez eu că mi se poate întâmpla nu are nici o obligație să devină adevăr.  Experiența mea precendentă oferă informați relevante câteodată dar nu are rol de înțelepciune supremă. De exemplu, suntem mai inclinați să ne temem de accidentele de mașină sau de motor deși cel mai periculos este să fii… pieton. Da, statistic vorbind avem mai multe șanse să murim dacă suntem pietoni decăt dacă suntem motocicliști.  Așa că e util să ne chestionăm prudența cu aceeași grijă cu care ne justificăm frica.

3. Simt că mie frică, deci mi-e frică. Ca orice emoție care se respectă frica are și ea un set de simptome. De la golul în stomac, la bătăi mai rapide ale inimii, uscarea gurii până la blocarea gândirii, bâlbâială sau orice alte simptome care personalizează frica fiecăruia dintre noi.  Ideea este că, înainte să simt că mi-e frică, gândesc ceva care va determina ceea ce simt. Așa că eu am o vorbă… Când simți că ți-e frică, verifică rapid. Dacă nu ai în față un tigru bengalez viu și nervos atunci e util să fii atent la ce gândești.  De cele mai multe ori, nu ceea ce se întâmplă determină frica ci ceea ce gândesc despre ce urmează să se întâmple.

4. Mi-e frică deci se va întâmpla ceva rău. Frica are talentul de a ne da iluzia că ce gândim se va tranforma în realitate. Realitatea rațională (statisitică pentru cunoscători) ne spune că 98% dintre griji nu se întâmplă.  Ceea ce ne demonstrează că suntem foarte slab dotați ca prezicători de dezastre.  Ideea e că de fapt, real, habar n-avem ce urmează să se întâmple. Putem presupune dar nu putem garanta (de unde și existența noțiunii de surpriză).  Mai mult nivelul de frică generat atunci când îmi imaginez ceva va fi de 3 până la 10 ori mai mare decât ce voi trăi atunci când experimentez realitatea.

5. Dacă mă prefac că nu mi-e frică îmi trece. Ne pricepem foarte bine să nu lăsăm să se vadă ce simțim. Dar asta dă doar o altă față fricii. Dacă nu o arăt nu înseamnă că nu există și nu înseamnă că nu îmi va detemina reacțiile. Până la urmă curentul electric curentează și dacă e ascuns în priză. Dacă admit că îmi este teamă îmi pot controla mai bine acțiunile.

6. Dacă scap de frică sunt curajos. Mie îmi place să spun că ceea ce se numește curaj nu este o lipsă de frică ci doar un management eficient al acesteia. A trece dincolo de frică înseamnă a admite că te temi, a trece în revistă care sunt consecințele de care te temi și a decide dacă îți asumi riscul acelor consecințe.

7. Dacă nu recunosc că mi-e frică voi lua decizii mai ușor. Culmea este că este exact invers. Pentru că dacă ajung la pasul în care mă gândesc la consecințe voi constata că o parte dintre ele sunt neraționale sau puțin probabile. Așa că voi opera cu mai puține constrângeri atunci cănd iau decizii. Dacă am curaj să admit că mă tem și să pun sub lupă ce anume determină asta.

8. Mi-e frică că nu o să reușesc. Ne este frică nu de nereușită ci de implicațiile eșecului. Eu cred că să încerci și să o dai în bară nu e un eșec ci doar o eroare de proces din care vei învăța multe. Să nu încerci e un eșec. Pentru că de câte ori alegi să nu faci ceva de teamă o bucățică de viață rămâne netrăită.

9. Frica este dușmanul meu cel mai mare. Nu e chiar așa… Frica e un element important în păstrarea integrității noastre fizice și psihice. E un bodyguard eficient. E suficient să vă gândiți la ceea ce se întâmplă cu cei care au insensibilitate congenitală la durere. Pentru că nu simt durere, nu simt nici frică.Eu cred că nu frica e problema ci cât de constructiv și rațional  este ceea ce se află în spatele ei.

10. Frica mă ține în priză. Știm proverbul conform căruia „frica păzește pepenii”. Frica este însă o mare consumatoare de energie. Oricine a experimentat un atac de panică poate confirma asta.  Astfel, devine esențial să încerc să mențin nivelul la optim necesar.  Altminteri nu o să am ce pepeni să păzesc pentru că de teamă că s-ar putea să mi-i fure la toamnă nu am să găsesc energia să mai semăn primăvara.

(imagine: http://bcmlife.net/)

Om sau supraom?

om sau supraom

(imagine: circlesoffaith.org)

Nu spun că nu e un lucru bun să ceri și, respectiv, să aștepți mai mult din partea propriei persoane. Totuși cum facem să aflăm când suntem și când nu suntem rezonabili? Mai ales că așteptările nerezonabile se diferențiază de cele rezonabile destul de greu. Să luăm perfecționismul de exemplu… E rezonabil să aștept de la mine să fac lucrurile perfect, să nu greșesc adică?…  Dacă vă întreb așa, direct, veți recunoaște probabil că nu, nu-i rezonabil sau rațional. În ciuda răspunsului corect de-acum, sunt sigură ca măcar unii dintre voi vă puneți serios la colț atunci când nu vă iese ceva perfect. A da, era să uit… Sigur că formularea reală nu o să fie „trebuia să fiu perfect”. Să fie chiar asta, mintea v-ar spune că exagerați. Va fi probabil „puteam mai mult, mai bine”. Mai mult, mai bine – dar oare cum știm când e destul?  Cum știm dacă suntem oameni și nu vreo specie supradotată, „mai mai mult decât perfectă”? Deci om sau supraom?

Păi să vedem simptomele… Deci dacă:

  • Te surprinzi spunând lucruri pe care nu le crezi în timpul unei certe mai serioase;
  • Uiți c-ai promis ceva și te trezești în față cu dezamăgirea sau dezaprobarea celuilalt;
  • Nu mai ești chiar așa de asertiv atunci când ești presat emoțional;
  • Devii foarte nervos, nesigur și nu mai gândești chiar așa de clar atunci când intri într-o competiție și miza e foarte importantă pentru tine;
  • Reacționezi impulsiv și ulterior îți pare rău;
  • Dai  câteodată vina pe altul și nu realizezi că e responsabilitatea ta;
  • Te blochezi în trecut când ți-ar prinde bine să mergi mai departe;
  • Îți vine greu să ierți – pe altul sau pe tine însuți – si mai ușor să judeci;
  • Procrastinezi sau renunți atunci când crezi că miza e crucială pentru tine;
  • Înduri ce înduri și izbucnești dintr-un nimic,

… atunci ești diagnosticat. Ești om. Iar diagnosticul, odată pus, implică o abordare curajoasă. În sensul că sigur că mă voi strădui să mă descurc ceva mai bine de fiecare dată. Dar ori de câte ori unul dintre simptome revine aceasta nu înseamnă că ai o boală gravă ci este în fapt doar un „reminder” că ești un individ al speciei umane.  Pentru că da, e foarte bine să cer mai mult, dacă păstrez în minte principiul conform căruia un supraom e doar un om ce face un efort.