Vorba goală

Propun ca astăzi să vedem care e mecanismul prin care, de cele mai multe ori, nu spunem nimic deși credem că spunem ceva.

Să ne imaginăm o scenă. Ea vine acasă, el se uită la televizor. Nu se ridică și continuă să fie interesat de știri, să zicem. Ea spune: „Iar te uiți la televizor!!!! Nu-ți pasă de mine!!!”.  El protestează și, cu puțină baftă, se iscă cearta.

Suntem educați să spunem ce vedem, nu ce simțim. Asta în ciuda faptului că nu ceea ce văd mă deranjează ci ceea ce simt despre ce văd îmi dă de furcă. Și să reluăm… Ea intră și, în loc să furnizeze informația pe care el n-o are, adică felul în care interpretează ea faptul că nu primește atenție, îi spune ceea ce el știe – privește la televizor. Pe urmă îi spune și ce simte el (nu-ți pasă), deși asta e, în fapt, ce crede ea.

Să îi spui omului ce face el e inutil. În cele mai multe dintre cazuri știe și singur ce face.  La fel, să-i spui tu ce gîndește el e nu doar inutil ci chiar riscant. Chiar dacă nimerești corect probabil n-o să recunoască, iar dacă nu, se va simți jignit.

Si-atunci nu e mai simplu să spun direct ce simt sau ce înseamnă pentru mine ce face omul? Pentru că am o veste proastă. Tot ceea ce știm cu siguranță e ceea ce gândim sau simțim noi.  E deci util să îi spun omului de langă mine ce nu știe. Comunicarea eficientă se învață iar vorba goală se poate îmbrăca în sensul care îi vine bine și care îl face pe celălalt să înțeleagă despre ce vorbim de fapt.