Ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine

Afirmația din titlu este, pentru mine, un principiu prin care abordez propria realitate și – pe cât posibil – pe a celorlalți.

Aș începe prin a o ilustra printr-un exemplu clasic. Să zicem că aflu că cel mai bun prieten sau, mai rău, partenerul de viață m-a mințit. Într-o atare împrejurare, de cele mai multe ori, concluzionez că nu mă mă respectă sau nu mă iubește. Dar oare, când eu am făcut același lucru (și cine crede că n-a mințit vreodată și are mai mult de 10 ani ca vârstă, să mă sune pentru programare !..) – revin – de ce am făcut asta?… Pentru că aveam vreo problemă cu respectul sau iubirea pentru cineva?… Sau pentru că îmi era teamă de consecințele pe care le-ar putea aduce spusul adevărului?… Din experiența mea, a doua variantă e cea valabilă. Deci, când omul minte sau face orice altceva, asta are legatură cu el și cu propriile lui probleme.

Si poate că întrebați acum la ce ajută toată dezbaterea? Odată ce înțeleg că omul care îmi taie calea în trafic sau se așează în fața mașinii mele la semafor face o declarație despre graba lui sau despre nivelul personal de înțelegere și educație și că nu are legătură cu mine sau respectul lui față de mine, se întâmplă o schimbare majoră. Aceea că pot înțelege că nu de mine este vorba ci de modul în care omul a învățat să procedeze.

La fel, când șeful îmi arunca lucrările pe jos, asta nu spune despre mine că sunt prost, ci spune despre el că e total nepregătit să fie șef.

Pe scurt, ideea este că noi acționăm spre rezolvarea propriilor probleme. Deci dacă țip la cineva nu fac asta pentru el ci pentru mine. Adică nu fac asta pentru că nu-l respect sau nu-l iubesc ci pentru că mi-e poate frică să simt că nu sunt ascultată.

Ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine. Iar ce fac eu spune povestea mea.