Confortul sau de ce nu dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard

Printre ingredientele care s-au combinat magic în așa fel încât să devenim ființe umane s-a strecurat și unul care ne dă mult de furcă.  Confortul. Dacă ce suntem în stare să facem pentru un fotoliu confortabil nu e așa de distractiv, haideți să ne gândim ce suntem în stare să facem pentru a ne păstra zona de confort în relațiile cu ceilalți sau în relație cu propria noastră existență.

Pentru că – da – deși dorința face să pară mai mare cioara de pe gardul existenței mele, confortul compensează și îmi șoptește că vrabia mea, oricât de mică și de zgribulită, e vrabia pe care o cunosc de-o viață, e sigură, e cunoscută.

Orice schimbare se lasă cu lipsă de informație. Iar lipsa de informație se lasă cu lipsă de confort. Nesiguranța este  înalt inconfortabilă, un fel de stat pe cactus existențial.  În sensul că o fi cioara în chestiune mai mare dar nu știu câte pene are, ce–ascunse obiceiuri posedă sau cât va sta pe gardul existenței mele. Și uite așa, deși mă plâng constant că vrabia nu e deloc ce mi-aș dori, decât să îmi asum efortul inconfortabil al nesiguranței mă uit din nou la ea, constat că are o mare calitate – e cunoscută, îmi spun că sunt prudent și înțelept și că învăț din viața nefericită a celor ce-au rămas cu mâna goală.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu zic că vrabia nu-i bună.  E chiar ce-mi trebuie dacă sunt mulțumit. E cazul însă să consider cioara dacă mă uit la gardul existenței mele și nu-mi place ce văd.