Succesul – definiție, rețetă sau concluzie?

recipeforsuccess

Eu nu cred că succesul se poate defini. Adică, sigur că avem o definiție în dicționar, dar în viața de toate zilele, nu ne ajută cu nimic. Pentru că nu există o definiție universală a succesului.  Eu cred că succesul nu e o definiție ci o concluzie. Una pozitivă sau negativă, dar o concluzie la care ajunge fiecare individ.  Și mai cred că, dincolo de orice metodă, fiecare avem ingredientele proprii, adică o rețetă,  pentru o viață de succes.

Sa începem cu definiția de dicționar. În mare, succesul ca definiție se leagă de izbândă, de reușită.  Dar, dincolo de reperele sociale generale, poate oare să decidă cineva dacă ai reușit sau nu? Este premiul sau recunoașterea socială singura dovadă a succesului?  Societatea și cultura sunt și ele supuse zeului răzgândirii. E suficient să ne gândim la toți oamenii mari care au primit succes post-mortem. Deci, poate oare să fie recunoașterea socială dovada succesului?

Succesul ca rețetă  are legătură cu ceea ce îți setezi ca ingrediente. Unii dintre noi cred că ingredientul principal e… mărimea.  Mărimea contului bancar, mărimea mașinii sau a casei. Alții cred că gustul succesului e dat pur și simplu de fericirea simplă a vieții de fiecare zi.  Pentru o altă categorie, ingredientul specific devine dovada succesului, fie că se numește recunoaștere socială sau examenul de licență luat cu 10 de progenitură. Nu în ultimul rând, există și rețeta mai amară la gust, aceea a succesului având ca ingredient principal norocul (pentru invidioși) sau ghinionul (pentru resemnați).  Sigur că ingrediente sunt multe, eu am vrut doar să explic principiul.

Eu cred că succesul este o concluzie, bazată pe rețetă. Și încă una personală. Pentru că eu, și numai eu, sunt cel îndreptățit să trag concluzia dacă am avut succes sau nu.  Pentru că, deși definiția o face DEX-ul,  rețeta e foarte personală.  Ingredientele sunt ale mele.  E treaba mea, dacă rețeta de succes pe care vreau să o consum în viață include case și mașini, copii cu facultate, prieteni mulți sau doar un câine ori premiul  Nobel.  Dacă rețeta e în majoritate în controlul meu (adică nu depinde de recunoașterea socială în totalitate) atunci, prin consecvență, probabil că raspunsul la întrebarea „am succes?” va fi și pozitivă și ușor de dat. Și chiar dacă răspunsul ar fi „nu” la un moment al vieții mele, dacă de mine depinde, atunci îmi pot schimba rețeta. Și, probabil, după un timp chiar și concluzia.

(imagine: http://wealthandmoney.net/)

Sfârșitul lumii nu vine niciodată… Oare de ce?

phoenix

Știu că sfârșitul lumii a fost prevăzut de câteva ori până acum. S-au întemeiat secte, s-au scris cărți și s-au făcut filme despre asta. Dar sfârșitul s-a încâpâțânat să nu vină… La ultima ocazie, am citit despre un chinez care și-a investit toată averea într-un buncăr. Și, prin relativitatea lucrurilor, el, cel care ar fi trebuit să fie ultimul supraviețiutor a fost să fie doar primul dezamăgit.

Dincolo de sfârșitul lumii întregi, eu aș vrea să povestesc azi despre sfârșiturile mai mici sau mai mari dintr-o viață de om. Adică despre schimbare. Pentru că de fapt, cu excepția celui din urmă, sfârșitul este doar o schimbare. Și nici chiar despre ultimul nu există dovezi că nu ar fi ci doar dogme, speranțe și presupuneri.

Dar să vedem cum fucționează. De câte ori se produce o schimbare, ceva din ce știam devine diferit. Un început adică. Tindem să vedem sfârșitul atunci când schimbarea ne ia prin surprindere și nu ne-o dorim. Așa se face că, dacă eu închei o relație voi vedea, dincolo de sfârșitul relației, un nou început pentru mine. Dacă celălalt încheie relația, voi tinde să văd doar sfârșitul visurilor mele. La fel, dacă eu decid să schimb un loc de muncă voi vedea un nou început profesional. Dacă sunt dat afară voi tinde, măcar pentru o vreme să văd sfârșitul carierei mele.

Eu însă am dovada că noi, oamenii, suntem un fel combinație între bucuria oricărui început, tristețea oricărui sfârșit și mitul păsării Phoenix. Pentru că dincolo de greutatea inerentă a oricărui sfârșit renaștem din cenușă în cele mai suprinzătoare și dificile situații. Văd asta, în fiecare zi, în cabinet.

În orice moment al existenței noastre, noi suntem supraviețuitorii tuturor problemelor și înfăptuitorii tuturor lucrurilor de până atunci. Asta e cea mai bună dovadă că (aproape) pentru orice sfârșit, există un început. Și știți ceva? Până acum eu am avut întotdeauna dreptate când m-am uitat în ochii cuiva și i-am spus: “Știu că e greu, dar sfârșitul lumii nu vine niciodată.”
(imagine: http://anonim0us.wordpress.com/)

Rușine sau vinovăție?

Fear-and-guilt

Mie îmi place să spun că, de cele mai multe ori, nu alegem între două lucruri bune ci alegem cel mai bun lucru dintre cele disponibile. Adică, altfel formulat, se întâmplă deseori să aleg cel mai bun lucru dintre două rele. Așa că haideți să luam astăzi un exemplu. Am scris deja despre vinovăție, despre dezavantajele ei și despre cum o transformăm în resposabilitate. Aici găsiți și câteva cuvinte despre binele și mai puțin binele pe care îl aduce rușinea. Dar, dacă nu avem încotro, ce alegem: rușine sau vinovăție?

În primul rând, care credeți că e diferența dintre cele două? Răspunsul care mi-a plăcut mie cel mai mult a fost acela dat de June Tangney  care definea diferența prin „public” sau „privat”. Adică simți rușine dacă știu și ceilalți ce ai făcut și te simți vinovat când doar tu știi ce ai făcut. Tangney mai spune și că atunci când oamenii simt rușine se focusează pe sine ceea ce îi face să se simtă neputincioși, fără valoare și expuși. Când simt vinovăție tind să se focuseze pe comportament. Adică dacă sunt un prost mi-e rușine cu cine sunt, dacă m-am purtat ca un prost mă simt vinovat de ceva ce am făcut. Astfel, în comparația dintre cele două, vinovăția se lasă cu ceva proactivitate. Pentru că, sper că sunteți de acord cu mine, pare mult mai ușor să schimb felul în care fac un lucru și mult mai greu să mă schimb pe mine cu totul.

Vinovăția mai are un avantaj. De vreme ce are legătură cu ceva ce am făcut, probabil cuiva, forțează către empatie. Adică am nevoie să mă pun în locul celuilalt pentru a putea înțelege că i-am provocat un disconfort sau o suferință. Iar dacă fac încă un pas și mă gândesc cum pot repara ce am făcut deja trec la responsabilitate.  Rușinea determină fie supunere, fie furie.

Rușinea și vinovăția se experimentează încă din copilărie. Așa că e, cred eu, interesant, să vedem ce tinichele ne leagă de coadă, odată ce devenim adulți. Studiul pe care l-a desfășurat Tangney a inclus 550 de copiii de clasa a-V-a și părinții lor și i-a urmărit până la 18 ani. Rezultatele studiului spun cam așa… Copiii care simțeau predominant rușine, odată deveniți adolescenți, erau mai înclinați către sex neprotejat, consum de alcool și mai puțin interesați de admiterea în facultate. Cei care simțeau predominant vinovăție erau mai puțin înclinați către experimentarea de droguri, consum de alcool și sex neprotejat, erau mai puțin expuși la comiterea de infracțiuni. De asemenea, riscul de suicid era mai scăzut.

Care ar fi concluzia? Ca și adult eu cred că devine important să înțeleg cum pot lucra cu dialogul meu intern în așa fel încât să mă îndrept către vinovăție și, mai apoi, către asumarea responsabilității. Adică, de exemplu, să învăț să operez cu diferența dintre „ce sunt eu” și „ce fac eu”. Sau să învăț că „numai cine nu trăiește, nu greșește” și să îmi dau voie să greșesc și să repar ce am greșit.  Ori poate să învăț să recunosc și să preiau vinovăția sau rușinea, doar când sunt ale mele.

Ca și părinte, devine esențial să știu care sunt formulările corecte în educarea copilului. Cum am de acționat în așa fel încât să-mi fac copilul să devină responsabil, nu vinovat sau rușinat. Să înțeleg că un copil (la fel ca un adult) are inevitabil un motiv care îl face să acționeze. Și că e important, ca și părinte,  să aflu „de ce” cu empatie și nu cu judecată.

Până la urmă oricare dintre noi, indiferent de vârstă, suntem doar „work in progress”. Și, în ciuda faptului că suntem toți la fel, suntem, în același timp, „one of a kind”. Așa că imperfecțiunea e un dat iar posibilitățile sunt nelimitate.

(imagine: http://lounge.obviousmag.org/)

Sex and the city, varianta pentru copii

talking-to-your-kids-about-sex-410x272

Deși cred despre mine că am ajuns să fiu o persoană destul de greu de surprins (nu pentru că aș fi deșteaptă, ci pentru că tind să iau lumea așa cum e), rămâne totuși un subiect care reușește să facă asta.  Mă suprinde destul de des gradul mare de inconfort pe care îl aduce o discuție despre sex. Pare să fie domeniul care contrazice dictonul conform căruia „practica ne omoară”. Pentru că, deși odată ajunși adulți, facem sau măcar am făcut sex, ne omoară perspectiva de a discuta despre asta cu propriul copil.

Deci? Tu ce ai face dacă te-ar întreba copilul tău cum vin copiii le lume? Te-ai albi la față, te-ai bâlbâi și ai da vina pe barză?  Sau ce ai face când găsești  la browsing history „sex oral la școală” și ai o fată de 12 ani în casă? Faci atac de cord și suni la 911? O trimiți la psiholog?

Da, știu. Este inconfortabil și dubios să vorbești cu propriul copil despre sex.  Și omenește să te tenteze să eviți ceva inconfortabil și dubios. Totuși eu zic că e cazul să ne gândim mai bine. Studiile arată că adolescenții cred că părinții sunt cei care le-au influențat cel mai tare deciziile pe tema sexului.  Aceleași studii spun că adolecenții care se simt confortabil să discute cu părinții despre sex  își încep viața sexuală mai târziu, au mai puțini parteneri, folosesc prezervativul și alte metode de contracepție atunci când fac sex.

Realitatea spune că adolescenții sunt mai activi sexuali decât tind să estimeze părinții lor. Până la vârsta de 19 ani, 9 din 10 adolescenți și-au început viața sexuală.  Vârsta medie de debut sexual a scăzut și ea, pe la vreo 13 ani.  Nu e de mirare că adolescenții au scoruri ridicate și la bolile cu transmitere sexuală.

Ideea este că internetul și libera circulație a informației fac exact asta: circulă liber informația. Despre sex inclusiv. Doar că sexul nu e doar informație. Înseamnă și curiozitate, înseamnă și emoție, înseamnă și responsabilitate, înseamnă și anxietate. Curiozitatea o rezolvă internetul, dar restul?

Am văzut oameni care duceau cu calm responsabilitatea unei firme mari, dar care au făcut atac de panică atunci când au trebuit să aibă prima discuție despre sex cu progenitura… Motivul? Le era inconfortabil să discute despre sex în general, copilul nu făcea decât să accentueze disconfortul.

Eu vă recomand ca, odată ce copilul s-a născut, să nu îi alegeți doar gradinița și școala ci să începeți și să exersați discuțiile despre sex.  Pentru că ziua Z, ziua întrebării despre „cum vin copiii pe lume” o să vină, la fel de sigur ca prima zi de scoală. Și nu vă culcați pe o ureche consolați de propoziția „nici cu mine n-a vorbit nimeni”. Pentru că azi, stimați și dragi părinți, din sex se moare, nu se obține doar orgasm.

Indiferent că este azi în scutece, copilul vostru va face cândva sex. E doar o chestiune de „când”. Dacă vă pregătiți, puteți adauga și „cum”.

(Imagine: http://buddyhoward.me/)

 

Mic dicționar de comunicare adolescent – părinte

adolescenti

După cum știți despre mine, am avut și eu calitatea de părinte de adolescent. Acum , după ce a trecut ce a fost mai greu, am detașarea de a mă înhăma la încercarea de a obține un zâmbet. Am luat la întâmplare câțiva dintre termenii care mi-au dat mie de furcă.  Elementul comun este înțelegerea complet diferită a părintelui prin comparație cu ce înțelege adolescentul atunci când pronunța expresia respectivă. Așadar:

“La timp” – termen care se folosește cel mai adesea în propoziția “te rog să vii la timp”. Dacă în mintea părintelui are legătură cu ora stabilită de comun acord, adolescentul leagă termenul respectiv de prioritățile personale sau, ocazional de cele ale prietenilor.  În consecință,  întârzierile repetate nu vor avea legătură cu respectul filial ci cu procesarea diferită a expresiei. Termenul va fi folosit ocazional similar cu părintele dar doar atunci când bunăstarea adolescentului depinde de întâlnirea cu acesta (de pildă atunci când are nevoie de transport către o petrecere).

“Sarcasm” – termen care pentru părinte descrie folosirea ironiei în detrimentul altor metode care sunt descurajate de societate, cu speranța că mesajul va fi transmis mai eficient. Pentru adolescent termenul descrie încercarea parintelui de a-i submina personalitatea în devenire și popularitatea în rândul prietenilor. Din care cauză, înțelesul mesajului este ignorat cu înverșunare.

“Modă”- noțiune care, pentru părinte, implică simțul estetic adult și input provenit de prin mall-uri, reviste sau canale de modă. Pentru adolescent, termenul implică axioma conform căreia “frumusețea nu se află în ochii privitorului ci în ochii adolescentului”. Dacă axioma este satisfăcută, nimic altceva nu mai este de demonstrat.

“Mâncăm împreună la pranz” – expresie care pentru părinte presupune așezarea la masă a întregii familii și este văzută ca o oportunitate plăcută de a petrece timp cu cei dragi. Pentru adolescent presupune doar că mancarea este gata în același timp pentru toată lumea iar apoi fiecare decide unde și când manâncă. În varianta parentală, este văzută ca o intruziune în viața personală datorită întrebărilor de genul “cu cine te mai vezi?”, “unde mergeți?”

“Curat” – aplicată la camera pe care o ocupă, pentru adolescent, expresia înseamnă doar dezordine de diverse grade. Gradul cel mai scăzut se aplică doar atunci când ai prieteni în vizită (probabil de sex opus). Pretenția parentală de a trăi într-o casă curată chiar și atunci când nu ai vizitatori adolescenți este considerată ca fiind lipsită de sens și ignorată ca atare.

Mă opresc aici cu speranța că am obținut un zâmbet. Sper că cei astăzi părinți își amintesc că și pentru ei, în adolescență, sensul expresiilor de mai sus era puțin diferit. Lucru firesc pentru că adolescența are calitățile ei dar discernământul și resonsabilitatea la valori maxime nu sunt printre ele. Ceea ce nu e chiar atât de rău.  Pentru acestea,  avem o viață îndelungată, de adult, la dispoziție.

Imagine: http://hilburnshelby.blogspot.ro/

Stresul care face diferența – Episodul II

stres

Vorbeam data trecută despre stres, despre ce îl declanșează și despre alarma (“cartonașul roșu”) care determină reacțiile noastre.

Să povestim puțin despre alarmă și despre faptul că ea funcționează în mai multe moduri. Să ne imaginăm că vă treziți într-o duminică de dimineață, conștienți de faptul că aveți un program dar fără constrângeri majore. Aceasta este “alarma de croazieră”, adică un mod drăguț, relaxat si nestresant în care creierul vă dă trezirea.

Să ne imaginăm apoi tot o trezire, dar de data asta în timpul săptămânii, și nu la timp ci după ora obișnuită de trezire. Adică, altfel spus, trezirea cu perspectiva de a întârzia la muncă. Aceasta este “alarma de avarie”. Pe lângă trezirea propriu-zisă, ea va trimite în sistem tot ce mai e nevoie pentru mobilizare rapidă.

Să ne imaginăm și ultimul model. Să zicem că vă treziți în crucea nopții brusc, pentru că vi se pare că-i cutremur.  Aceasta e “alarma de supraviețuire”.  Modelul ăsta te trezește instant și îți setează toți parametrii de funcționare la maxim.

E clar că fiecare dintre modelele de alarmă are un scop și-o funcționalitate. Ar fi perfect dacă modelul corespunzător s-ar declanșa doar în situațiile potrivite. Dar nu se întâmplă așa. Sunt și situații în care mintea nu alege corect modelul de alarmă și declașează o modelul de supraviețuire în situații în care , în realitate, nu moare nimeni.

Și să vedem cum funcționează… Să zicem că mă trezesc târziu de dimineață doar că pe lângă faptul că întârzii mai am și-un șef al naibii. Dacă la asta mai adaug și credința că, dacă pierd jobul ăsta, nici că mai găsesc altul, “alarma de avarie” devine cât ai clipi “alarmă de supraviețuire”. Deși e clar că nu mă aflu în vreun pericol mortal sau imediat, nivelul de stres pe care îl voi resimți va fi chiar mai sever decât la ultimul cutremur.

Ideea este că, pe lângă semnificația reală, în paralel, mai funcționează și semnificația pur subiectivă pe care o acord eu evenimentului. Semnificația mea subiectivă poate ajunge incredibil de departe și fără vreo legătură reală cu subiectul.  Și ne amuzăm din experiența proprie…

Acum doi ani am alergat la semi-maraton. Era timpul schimbării pentru mine.  Începeau planurile de deschidere a cabinetului concomitent cu cele de părăsire a job-ului de mulținațională. Toate acestea veneau cu îndoielile și cu neliniștile oricărui început. Erau doar planuri încă, dar se contura schimbarea. Și cum-necum și fără vreo legătură logică, săracul semi-maraton a devenit simbolul lui “eu pot”. Dacă puteam la 43 de ani s-alerg la semi-maraton și să îl termin, era dovada clară că pot orice. Așa încât o alergare obositoare și solicitantă dar fără vreo implicație majoră în viața subsemnatei a ajuns să fie DOVADA că voi avea un cabinet.  Ce-am obținut? Un semi-maraton la care am tras de mine de parcă era chiar viața mea în joc. N-am obținut vreo performanța (nici nu sunt vreo sportivă de felul meu, ci sunt doar încăpățânată) dar mi-era clar în timp ce alergam că pot să mor și n-am să mă opresc. La sosire, îndată ce-am dat ochii cu ai mei, m-a umflat plânsul.. Ai mei credeau că de la oboseală… Ei na..nu d-asta.. ci pentru că tocmai înființasem cabinetul și îmi asiguram succesul în profesie. Că d-aia zic… la semi-maratonul de anul acesta chiar merită doar să alerg. Fără să mai înfiintez nimic.

Morala? Dacă am parte de-o alarmă de supraviețuire și nu e nici cutremur și de pe canapea nu mă privește gales niciun tigru bengalez atunci e clar că am adăugat semnificație evenimentului pe care îl trăiesc.

Dar despre asta, despre cum punem semnificații de la noi și cum putem să conștientizăm ce facem în episodul următor.

Stresul nostru cel de toate zilele

stres

Care e oare diferența dintre stresul  pe care pot să îl gestionez și cel care mă afectează?… Să fie oare aceeași Mărie cu altă pălărie, sau poate sunt două tipuri diferite?… De ce unii par să nu fie deranjați de aspectele stresante ale vieții (acest model de om se numește “înțelept” dacă sunt de acord cu el și “nesimțit” daca nu sunt) și alții pun la suflet orice lucru (model despre care se crede că “îi pasă” dacă ne pasă și nouă și “este isteric” dacă îi pasă doar lui iar pentru noi nu contează)?…

Haideți să vedem care este legătura dintre stres si creier. Mai întâi, nu e nevoie de un eveniment traumatic pentru ca hormonii de stres să fie eliberați în corp. Se întâmplă și atunci când telefonul sună în crucea nopții. Când partenerul de viață spune ceva nepotrivit. Când copilul face o trăsnaie mai ieșită din comun. Când ți se taie calea în trafic. Sau când colegul te lasă cu toate treburile lui nerezolvate pe cap și pleacă în concediu. Adică se întâmplă deseori pentru motive care, mai târziu, la rece, nu prea mai merită.

În majoritatea timpului suntem capabili să gestionăm stresul. Respirăm adânc, numărăm până la zece, ne spunem că nu merită să ne stricăm ziua și mergem mai departe. Dar există și situații în care lucruri banale declanșează o furtună de stres care se întinde ca un incendiu la o benzinărie. Vezi roșu: tensiunea ți se urcă la cap, inima îți bate ca nebuna și mintea sare de la un gând la altul. Devii așa de stresat încât toate tehnicile de management al stresului se duc de râpă. Reacția este atât de puternică încât nu te poți calma, iar faptul că îți ieși din fire și nu poți controla ce se întâmplă nu te face deloc să te simți mai bine.

O reacție extremă în fața unui eveniment obișnuit ca, de exemplu, un incident – fără urmări – în trafic nu este același lucru ca o reacție în situația unui eveniment care îți pune viața în pericol. Și totuși, felul în care creierul nostru reacționează, este remarcabil de similar.

Care poate fi veriga care face diferența?  Mie îmi place să o numesc “cartonașul roșu”. Să mă explic. Problema pe care o avem nu este stresul, sau mai bine spus problema nu este reacția la stres.  Reacția mea la stres furnizează informații despre nevoile mele personale de siguranță, sănătate și stare de bine. Sună de parcă mi-am pierdut mințile? Cum naiba e posibil ca reacția la stres să-ți facă viața mai sănătoasă? Nu auzim tot timpul că tocmai stresul este vinovat de îmbolnăviri? Nu este stresul cel ce crează probleme sociale? Nu el ne face viața mizerabilă?

Eu cred ca da și nu…Studiile arată, într-adevăr, că gradul perceput de stres este direct proporțional cu afectarea persoanei. Nu demonstrează însă că reacțiile la stres sunt dăunătoare. Eevenimentele stresante declanșează reacții tipice la stres.

Dar mai există o verigă lipsă – reacția creierului, cartonașul roșu. Evenimentele stresante declanșează o reacție în creier care determină răspunsul fiziologic la stres. Acest cartonaș roșu reprezintă avertismentul de dinainte de declanșarea represaliilor. Dacă recunoaștem momentul arătării cartonașului roșu, stresul devine o sursă neprețuită de informații despre ce anume am nevoie pentru a avea o viața liniștită și sănătoasă. Trucul este să înveți să îți cunoști mintea suficient pentru a identifica momentul apariției catonașului roșu.

Altfel spus, pentru a reduce stresul, ai nevoie să înțelegi cum îți funcționează mintea. Pentru că ce nu suntem învățați este că reacțiile la stres care nu se pot gestiona apar tocmai pentru că mintea declanșază o alarmă.  Alarma este menită să ne păstreze atenți la pericole și focusați pe viața de fiecare zi. Dacă alarma se hiperactivează, poate realmente prelua controlul asupra creierului, minții, corpului. Un fel de luare de ostatici.  În încercarea de a ne elibera putem face lucruri pe care mai târziu le regretăm. E poate mai util să înțelem cum putem crea un parteneriat solid între om si mintea lui. Învătând să văd cartonașul roșu de dinaintea declansării ostilităților. (Imagine: http://under30ceo.com)

Realitatea (mea) obiectivă

reality-illusion

Realitatea (mea) obiectivă sau luarea realității în posesie, așa îmi place mie să numesc procesul prin care subiectivul meu devine obiectivul tuturor. Suntem cea mai importantă și cea mai apropiată persoană din viața noastră. Singura care știe ce vrem și cum ajungem la ce vrem. Adică suntem egocentrați. E doar firesc să facem următorul pas și să supunem realitatea propriilor noastre reguli.

Probabil că vă amintiți de ultima dată când ați crezut sau chiar, mai bine, afirmat că sunteți obiectivi…  Ei bine, eu aș zice să vă mai gândiți odată. Și, oricare ar fi fost împrejurarea în care credeți că ați fost obiectivi, să reluați povestea în minte și să readuceți motivele pentru care afirmați că ați fost obiectivi. Apoi, să luați o foaie de hârtie pe care sa alocati trei coloane: ”am crezut / am bănuit / am intuit”, ”am văzut / am auzit” și ultima: ”era normal să / trebuia să”.  Și-acum și rezultatul muncii: doar cele din coloana ”am văzut / am auzit” sunt obiective, restul sunt subiective. De ce?… Pentru că dacă „eu cred”, „bănuiesc” sau ”intuiesc” se bazează pe criterii din realitatea mea proprie, deci subiectivă. „Trebuia să” sau „e normal să” are la baza principiile după care eu mă ghidez și, chiar dacă respectivele principii reflectă părerea societății sau a grupului în care eu trăiesc, sunt tot subiective adică aparțin unui grup (mai mare sau mai mic, dar tot grup). Doar ceea ce văd sau aud face parte din realitatea obiectivă adică aproximativ ceea ce ar înregistra o cameră de luat vederi.

Procesul e benefic pentru că ne ajută să ne ducem visele la capăt în ciuda faptului că poate realitatea obiectivă de moment ne-ar spune că e imposibil. Orice record olimpic sau invenție ne dovedește asta. Progresul pe asta se bazează, pe capacitatea de a decădea din drepturi realitatea obiectivă cunoscută și ridicarea noii credințe sau științe știute doar de mine (deci subiective) la rang de realitate obiectivă în devenire. Procesul decurge tot la fel chiar dacă nu inventez nimic mai mult decăt propria mea viața – visez adică…

Dar pentru că e doar firesc ca tot ce ajută să creeze și probleme, luarea realității în posesie nu mai ajută deloc când vine vorba de relațiile dintre noi. Într-o relație intră în joc două realități la fel de subiective. A mea și-a ta. Eu cred că, tu ar trebui să, e normal ca tu să, eu intuiesc că tu…. vă sună probabil cunoscut.

Realitatea obiectivă este reprezentată de ce văd sau aud (stau cu tine de vorbă, tu te încrunți, tu ridici tonul). Realitatea subiectivă începe odată cu interpretarea a ceea ce eu văd sau aud (tu stai cu mine de vorbă deci îți pasă de mine, tu te încrunți deci te-ai supărat, tu ridici tonul deci ai ceva împotriva mea).  De cele mai multe ori uităm că o realitate subiectivă e doar ceea ce e, adică părerea mea despre situație, și că, în consecință, ar fi util să o aduc la rang de realitate obiectivă doar după o verificare. Adică după ce confirm cu partenerul de relație că presupunerile mele sunt corecte.

Există un principiu simplu. Realitatea (mea) obiectivă, adică ceea ce eu cred, simt sau intuiesc nu are nici o obligație să fie o realitate obiectivă. Am deci nevoie să verific prin ceea ce aud sau văd. Și dacă nu am confirmarea realității obiecitve, să înteleg că este doar o perspectivă. A mea, ce-i drept, dar doar o perspectivă subiectivă.

Adevăr sau minciună, aceasta-i întrebarea…

Lies-and-Truth

(fotografia: http://www.jamesaltucher.com)

Toți mințim. Indiferent de profilul moral sau de părerea pe care o avem despre minciună – mințim. Iar asta înseamnă, probabil, că nu vorbim de viciu sau proastă creștere ci de necesitate.

Și totuși minciuna este unul dintre conceptele puse pe lista neagră încă din copilărie. Probabil că puteți aduce din memorie tirada moralizatoare declanșată de primele minciuni ale copilăriei. Sunt sigur că știți prea bine care sunt motivele pentru care nu ar trebui să mințiți si pentru care onestitatea este de prețuit.

Totuși, pentru că unul dintre principiile mele de bază spune că nu există lucru rău sau bun ci doar împrejurări în care un lucru este rău sau bun, hai să vedem care pot fi împrejurările în care minciuna e un lucru bun.

În primul rând, minciuna e o metodă de adaptare socială și, chiar mai mult, una de păstrare a grupurilor sociale.  Ne oprește de la a ne răni sau insulta unii pe ceilalți și, implicit, ajută la limitarea agresivității. Dacă nu credeți, o să vă rog să mergeți într-o plimbare pe Magheru și să le spuneți tuturor ce credeți, cinstit și fără nici urmă de minciună, despre cum sunt îmbrăcați.

Minciuna are rol de ajutor. Să protejezi un om nevinovat sau abuzat  printr-o minciună care să-i asigure distanța față de abuzator e, cred, un lucru bun. Să nu spui cuiva, aflat într-o situație critică tot adevărul odată, îi poate da timpul necesar să-și tragă sufletul și să devină astfel mai pregătit să-i facă față.

Efectul placebo este posibil doar prin minciună. Asta nu îl scutește însă să fie un lucru pozitiv.

Minciuna te poate proteja. Să declari că ești stelist în mijlocul galeriei dinamoviste, sau invers, îți supune pielea unor urmări serioase.

Nu spun că nu există și variante de minciună care sunt distructive. Dacă mint pentru scopul ascuns de a obține un profit sau de a face rău cuiva, dacă ascund informații pentru beneficiul propriu sau dacă lansez zvonuri din răzbunare sau invidie atunci e clar că ceea ce fac nu poate fi un lucru pozitiv.

Dar asta ne duce către adevărul faptului că nu minciuna e problema ci intenția din spatele ei. Imprejurările adică. Și asta mai înseamnă că nici adevărul nu poate fi mânuit fără pericol și urmări. Și poate sunt situații în care o minciună e mai morală și mai umană decât un adevăr spus integral și direct.  Adică, altfel spus, oricare dintre noi vrem adevărul. Dar nu TOT adevărul.

Cine mai dorește, cine mai poftește: Cafeaua de duminică

carte

Un zâmbet

Dacă îți dorești să te asculte cu atenție, vorbește în somn.

O temă

Astăzi despre cuvinte simple care ne încurcă mult. Adică despre „da”-urile și „nu”-urile de zi cu zi.

Credem poate că sunt doar cuvinte. Nu știu însă dacă v-ați gândit vreodată că „doar cuvinte”-le astea sunt mult mai mult. Să ne gândim ce au ele în comun.  Cu ele luăm decizii, facem alegeri. Și nu e amuzant când îți dai seama cât de cameleonic se poate schimba „da”-ul din „Da, merg la film” în „DA”-ul din „Da, mă căsătoresc cu tine.”? Un „da” care nu contează față de un „DA” care îmi poate schimba viața. Cel puțin în estimare. Pentru că „da” sau „nu” diferă de „DA” sau „NU” doar prin atât…prin estimarea consecințelor.   Dar oare cum ar fi, să zicem, dacă din cauza „da”-ului din „merg la film” aș ști că voi ajunge să spun „DA”-ul din „mă căsătoresc cu tine?”

Care sunt diferențele? Da-ul e mai mult decât d și a. Este dorință, angajament, promisiune, implicare, nevoie de a fi acceptat. La rândul lui „nu” aduce odată cu pronunțarea lui, voință, setarea de limite, afirmarea propriei persoane, un potențial de conflict și, implicit, frica de respingere.   Pentru un oarecare echilibru avem nevoie de balanța potrivită dintre „da” și „nu”. Cu prea mult „da” ajung să mă nedreptățesc pe mine, lăsîndu-mă deoparte și punând în loc dorința sau voința celuilalt. O să fac asta atunci când nu sunt sigur că pot fi acceptat așa cum sunt. „Da”-ul, în cazul ăsta are un rol de înfrumusețare.  În sensul opus, cu prea mult „nu” ajung fie în locul unde funcționez doar prin voință (adică fac ce „trebuie” ), fie în cel unde sunt singur prin neimplicare.

Și-acum și tema. Să calibrăm balanța  „da” și „nu”.  Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect.  „White balance”-ul fotografiei devine astfel  balansul de „Da-Nu”.  Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?…  Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?

Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro

Un film – Yes Man

În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”.  Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte.  Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul ca ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.

Să vedem… Avem un om care spunea tot timpul  „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ  ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință,  urmările erau doar în mintea lui.  Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens.  Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.

Pare o poveste cam tâmpită?… Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.

Oscar și Tanti Roz

Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time.

Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate.  Deja emoționați și vulnerabili?…  Probabil, dar oare de ce?…

Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești.  Că vulnerabil nu ești când te uiti la moartea ta ci, cel mai vulnerabil  devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi.  Că important este ce faci și cum, nu cât durează.  Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.

Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.